Mulţi am văzut un film trist despre un bătrân muribund, căzut pe mâna unui sistem medical disfuncţional… Lăsând la o parte toate acestea, există în film o temă care se repetă aproape ca un leitmotiv: „De ce bei? Nu ţi-e ruşine… Beţivule…” Atât din partea personalului medical, cât şi din partea altor membri ai societăţii: vecini şi rude.

Poate că mulţi oameni consideră acest film unul eminamente cu temă medicală, însă acest leitmotiv arată de fapt implicarea puternică a mai multor componente, printre care psihologia, sociologia și medicina. Există astfel în sociologia ştiinţifică ipoteza ţapului ispășitor, care este puţin cunoscută de sociologi, dar şi mai puţin cunoscută de medici și psihologi, chiar dintre cei mai bine intenţionaţi.

Ideea e simplă şi cred că orice om a observat sau trăit pe propria piele acest proces bio-psiho-social demonic. Energia negativă care se află în societate — și nimeni nu o poate nega — trebuie să se scurgă către actorii sociali aleşi de societate şi reprezentaţi la nivel social ca atare. Câteva exemple clișeistice: hoţii sunt nişte nenorociţi, ţiganii sunt de vină pentru imaginea negativă a României, beţivii sunt nişte iresponsabili şi n-ai ce să le faci, fumătorii se sinucid singuri și îi afectează şi pe ceilalți (trebuie opriţi), bolnavii psihic sunt periculoşi şi trebuie evitat contactul cu ei etc.

Cu alte cuvinte, există rolul social de ţap ispăşitor, iar cine ajunge aici sau se naşte cu această etichetă socială nu numai că nu este încurajat să-şi schimbe rolul (deoarece funcţia pe care o îndeplineşte este crucială), ci societatea luptă puternic pentru menținerea sa aici. „Trebuie să dăm vina pe cineva. Cineva trebuie să ne ajute să ne descărcăm” sunt mesajele implicite care există în societate, cu toate că nu se admit manifest.

Putem observa în familiile noastre sau în alte grupuri sociale din care facem parte că un anumit membru este omul în capul căruia se sparg toate. Am fost astfel foarte surprins să aflu la prima mea formare în psihoterapie că, de fapt, în familia alcoolicului există aproape mereu acest proces şi că terapeutul are câteodată, în primul rând, de luptat cu familia care vrea să menţină status quo-ul, iar alcoolicul să rămână pe postul lui de „alcoolic nenorocit”. Americanii au şi un verb pentru asta: scapegoating. Ţapii ispășitori ai lumii noastre sunt oameni care de fapt preiau cu adevărat răul care există la ceilalţi, de multe ori în mod involuntar. Printre mijloacele societăţii prin care se circumscrie acest rol se numără: diagnosticul, culoarea pielii, vestimentaţia, decizia judecătorească etc.

Cam ce e de făcut? Păi persoana atinsă trebuie să devină conştientă de asta și să lupte pentru un rol social mai bun, pentru că nu poţi să vindeci societatea de cele mai multe ori. Şi la nivel social ar trebui ca psihologul să aibă o pregătire medicală temeinică și viceversa, iar noţiunile și modelele sociologice să fie serios luate în considerare de aceştia, deoarece niciun organism sau psihic nu există izolat de societate. Multe dintre modelele sociologice ale tulburărilor psihice mi se par mai pertinente decât cele biologice, ca de exemplu în cazul depresiei.

Şi acum o anecdotă clasică pe aceeaşi teme, în care este evident procesul menţionat și mecanismul psihologic al deplasării (mecanism de apărare a eului privind descărcarea unei pulsiuni către o ţintă mai acceptabilă):

Un bărbat este muştruluit de şef la serviciu. Vine acasă cătrănit și se ceartă cu soţia. Aceasta se descarcă lovindu-l pe copil, care la rândul lui bate câinele. Acesta, întărâtat, îl muşcă pe poştaşul care tocmai aducea o scrisoare.

© Psiholog Petru-Mădălin Constantinescu